Recent, in timp ce dezbateam cu un prieten oportunitatile de angajare din tara noastra, mi-am amintit bine-cunoscutul proverb ce serveste drept titlu al acestui articol. Pot spune faptul ca, din totdeauna mi-a placut sa muncesc, indiferent de slujba, cerinte sau colegi (desi, avand si aceste aspecte o oarecare pondere in productivitatea mea), neputand vreodata sa ii inteleg pe cei ce se duc la "scarbici". Nu ma intelegeti gresit, la sfarsitul zilei fiecare persoana are planul sau, iar eu nu sustin ca modul meu de a fi este cel ideal, insa are legatura cu ideile ce vor fi ilustrate in continuare.
Dupa cum am spus, pentru mine chiar este un "Arbe macht frei", odata intrand pe usa firmei exist doar pentru a munci, indiferent de problemele pe care le am in viata personala (uneori ma intrista ideea de a pleca acasa, stiind ca ma intorc la dificultatile lasate in urma la inceputul programului). Nu pot spune faptul ca nu am prieteni grozavi sau o familie iubitoare, insa munca este intr-adevar o "eliberare", asemeni unui joc de care te bucuri singur, in timp ce restul sunt ocupati si ei la randul lor. Astfel, fiind crescut de parinti ce se trag din vremurile comunismului, am invatat de mic importanta banului si a meseriei... Insa, o mai putem considera bratara de aur si in vremurile noastre?
Facem o analogie scurta: ganditi-va la faptul ca, principial, exista locuri de munca "obisnuite", pentru oameni ce au o calificare intr-un domeniu (mecanic, electrician, tehnician, instalator, casier, frizer etc.), si slujbe facute pentru oameni ce prezinta un nivel academic ridicat (pilot de avion, avocat, medic etc.). Lasand la o parte orgoliul si constientizand faptul ca "nu este o rusine sa muncesti", o persoana din anii '80-'90 ce avea o meserie obisnuita (precum cele ilustrate anterior) trebuia sa aiba un minim de 8-10 clase (nici macar bacalaureatul luat), in cealalta categorie fiind necesare studiile universitare. Pana aici totul pare lesne de inteles, nu? Insa, in vremurile noastre, locurile de munca au fost impartite nu in doua, ci in trei categorii: locuri de munca obisnuite, "intermediare" si cele cu studii universitare necesare. Astfel ca, pentru a obtine un loc de munca "obisnuit" ai nevoie de liceu terminat si BAC-ul luat (pentru ca da, Eminescu ma ajuta sa schimb bujiile la masina si sa pot tasta bonul la casa de marcat), pentru cel "intermediar" este necesara o facultate ce prezinta o piata saturata sau unde ai nevoie de pile in scopul obtinerii unui post (ceea ce nu mi se pare cinstit, atata timp cat un om se pricepe la ceva anume), iar pentru ultima categorie iti sunt necesare studiile universitare si un masterat terminat pentru a putea simti valoarea adevarata a banului in meseria ta.
Repercusiunile? Simplu! Odraslele ce sunt mult prea egoiste spre a fi sinceri cu ei insisi ("Ma, frate, nu imi place scoala... De ce sa fac o facultate aiurea, cand ma pot duce la munca?") ajung sa ocupe bancile de studiu, ulterior obtinand un loc de munca obisnuit (dezamagirea creste exponential), cei ce au avut inclinatie spre a urma o profesie putin cautata la noi in tara sfarsesc spre a avea un loc de munca intermediar (de ce sa obligi un om sa se reprofileze spre un domeniu cu care nu este tangent, cand poate excela intr-altul!?), iar cei ce au urmat studii universitare unde piata inca mai absoarbe (momentan) canditati, vor realiza faptul ca au nevoie atat de un masterat, cat si de un doctorat spre a-si rascumpara noptile nedormite si parul alb din crestetul capului (indiferent de cat de bun esti intr-un domeniu, tot vei fi nevoit sa pleci de jos, insa un "jos" cu mult sub cel din tarile straine...).
Si uite asa, incepi usor-usor sa realizezi faptul ca ai neajunsuri, desi ai un loc de munca bunicel, iar desi aproape ai terminat o facultate pe un domeniu ce ti-a facut cu ochiul inca din anii de liceu, cei aproximativ 1600 RON nu iti ajung pentru pachetul de tigari zilnic si gogoasa ce te linisteste atunci cand esti stresat sau nervos (am experimentat acest "regim" pe propria-mi piele, in timp ce lucram la un call-center in timpul verii). Multi si-ar pune intrebarea: "De ce iti pasa tie?". Imi pasa, deoarece societatea este asemeni unui sistem de calcul: daca o componenta nu merge la capacitate optima, in timp, se duce dracu' totul... Asa cum eu voi avea de raspuns in fata altor persoane si de oferit servicii de o calitate superioara, la randul meu voi avea pretentia ca cel pe care il platesc pentru un anumit produs sa isi faca treaba cum se cuvine. Dar, mai pot avea loc de cerinte in situatia prezentata anterior? Presupun ca nu.
Facem o analogie scurta: ganditi-va la faptul ca, principial, exista locuri de munca "obisnuite", pentru oameni ce au o calificare intr-un domeniu (mecanic, electrician, tehnician, instalator, casier, frizer etc.), si slujbe facute pentru oameni ce prezinta un nivel academic ridicat (pilot de avion, avocat, medic etc.). Lasand la o parte orgoliul si constientizand faptul ca "nu este o rusine sa muncesti", o persoana din anii '80-'90 ce avea o meserie obisnuita (precum cele ilustrate anterior) trebuia sa aiba un minim de 8-10 clase (nici macar bacalaureatul luat), in cealalta categorie fiind necesare studiile universitare. Pana aici totul pare lesne de inteles, nu? Insa, in vremurile noastre, locurile de munca au fost impartite nu in doua, ci in trei categorii: locuri de munca obisnuite, "intermediare" si cele cu studii universitare necesare. Astfel ca, pentru a obtine un loc de munca "obisnuit" ai nevoie de liceu terminat si BAC-ul luat (pentru ca da, Eminescu ma ajuta sa schimb bujiile la masina si sa pot tasta bonul la casa de marcat), pentru cel "intermediar" este necesara o facultate ce prezinta o piata saturata sau unde ai nevoie de pile in scopul obtinerii unui post (ceea ce nu mi se pare cinstit, atata timp cat un om se pricepe la ceva anume), iar pentru ultima categorie iti sunt necesare studiile universitare si un masterat terminat pentru a putea simti valoarea adevarata a banului in meseria ta.
Repercusiunile? Simplu! Odraslele ce sunt mult prea egoiste spre a fi sinceri cu ei insisi ("Ma, frate, nu imi place scoala... De ce sa fac o facultate aiurea, cand ma pot duce la munca?") ajung sa ocupe bancile de studiu, ulterior obtinand un loc de munca obisnuit (dezamagirea creste exponential), cei ce au avut inclinatie spre a urma o profesie putin cautata la noi in tara sfarsesc spre a avea un loc de munca intermediar (de ce sa obligi un om sa se reprofileze spre un domeniu cu care nu este tangent, cand poate excela intr-altul!?), iar cei ce au urmat studii universitare unde piata inca mai absoarbe (momentan) canditati, vor realiza faptul ca au nevoie atat de un masterat, cat si de un doctorat spre a-si rascumpara noptile nedormite si parul alb din crestetul capului (indiferent de cat de bun esti intr-un domeniu, tot vei fi nevoit sa pleci de jos, insa un "jos" cu mult sub cel din tarile straine...).
Si uite asa, incepi usor-usor sa realizezi faptul ca ai neajunsuri, desi ai un loc de munca bunicel, iar desi aproape ai terminat o facultate pe un domeniu ce ti-a facut cu ochiul inca din anii de liceu, cei aproximativ 1600 RON nu iti ajung pentru pachetul de tigari zilnic si gogoasa ce te linisteste atunci cand esti stresat sau nervos (am experimentat acest "regim" pe propria-mi piele, in timp ce lucram la un call-center in timpul verii). Multi si-ar pune intrebarea: "De ce iti pasa tie?". Imi pasa, deoarece societatea este asemeni unui sistem de calcul: daca o componenta nu merge la capacitate optima, in timp, se duce dracu' totul... Asa cum eu voi avea de raspuns in fata altor persoane si de oferit servicii de o calitate superioara, la randul meu voi avea pretentia ca cel pe care il platesc pentru un anumit produs sa isi faca treaba cum se cuvine. Dar, mai pot avea loc de cerinte in situatia prezentata anterior? Presupun ca nu.
