"Meseria-i bratara de aur!"

Recent, in timp ce dezbateam cu un prieten oportunitatile de angajare din tara noastra, mi-am amintit bine-cunoscutul proverb ce serveste drept titlu al acestui articol. Pot spune faptul ca, din totdeauna mi-a placut sa muncesc, indiferent de slujba, cerinte sau colegi (desi, avand si aceste aspecte o oarecare pondere in productivitatea mea), neputand vreodata sa ii inteleg pe cei ce se duc la "scarbici". Nu ma intelegeti gresit, la sfarsitul zilei fiecare persoana are planul sau, iar eu nu sustin ca modul meu de a fi este cel ideal, insa are legatura cu ideile ce vor fi ilustrate in continuare.

Dupa cum am spus, pentru mine chiar este un "Arbe macht frei", odata intrand pe usa firmei exist doar pentru a munci, indiferent de problemele pe care le am in viata personala (uneori ma intrista ideea de a pleca acasa, stiind ca ma intorc la dificultatile lasate in urma la inceputul programului). Nu pot spune faptul ca nu am prieteni grozavi sau o familie iubitoare, insa munca este intr-adevar o "eliberare", asemeni unui joc de care te bucuri singur, in timp ce restul sunt ocupati si ei la randul lor. Astfel, fiind crescut de parinti ce se trag din vremurile comunismului, am invatat de mic importanta banului si a meseriei... Insa, o mai putem considera bratara de aur si in vremurile noastre?

Facem o analogie scurta: ganditi-va la faptul ca, principial, exista locuri de munca "obisnuite", pentru oameni ce au o calificare intr-un domeniu (mecanic, electrician, tehnician, instalator, casier, frizer etc.), si slujbe facute pentru oameni ce prezinta un nivel academic ridicat (pilot de avion, avocat, medic etc.). Lasand la o parte orgoliul si constientizand faptul ca "nu este o rusine sa muncesti", o persoana din anii '80-'90 ce avea o meserie obisnuita (precum cele ilustrate anterior) trebuia sa aiba un minim de 8-10 clase (nici macar bacalaureatul luat), in cealalta categorie fiind necesare studiile universitare. Pana aici totul pare lesne de inteles, nu? Insa, in vremurile noastre, locurile de munca au fost impartite nu in doua, ci in trei categorii: locuri de munca obisnuite, "intermediare" si cele cu studii universitare necesare. Astfel ca, pentru a obtine un loc de munca "obisnuit" ai nevoie de liceu terminat si BAC-ul luat (pentru ca da, Eminescu ma ajuta sa schimb bujiile la masina si sa pot tasta bonul la casa de marcat), pentru cel "intermediar" este necesara o facultate ce prezinta o piata saturata sau unde ai nevoie de pile in scopul obtinerii unui post (ceea ce nu mi se pare cinstit, atata timp cat un om se pricepe la ceva anume), iar pentru ultima categorie iti sunt necesare studiile universitare si un masterat terminat pentru a putea simti valoarea adevarata a banului in meseria ta.

Repercusiunile? Simplu! Odraslele ce sunt mult prea egoiste spre a fi sinceri cu ei insisi ("Ma, frate, nu imi place scoala... De ce sa fac o facultate aiurea, cand ma pot duce la munca?") ajung sa ocupe bancile de studiu, ulterior obtinand un loc de munca obisnuit (dezamagirea creste exponential), cei ce au avut inclinatie spre a urma o profesie putin cautata la noi in tara sfarsesc spre a avea un loc de munca intermediar (de ce sa obligi un om sa se reprofileze spre un domeniu cu care nu este tangent, cand poate excela intr-altul!?), iar cei ce au urmat studii universitare unde piata inca mai absoarbe (momentan) canditati, vor realiza faptul ca au nevoie atat de un masterat, cat si de un doctorat spre a-si rascumpara noptile nedormite si parul alb din crestetul capului (indiferent de cat de bun esti intr-un domeniu, tot vei fi nevoit sa pleci de jos, insa un "jos" cu mult sub cel din tarile straine...).

Si uite asa, incepi usor-usor sa realizezi faptul ca ai neajunsuri, desi ai un loc de munca bunicel, iar desi aproape ai terminat o facultate pe un domeniu ce ti-a facut cu ochiul inca din anii de liceu, cei aproximativ 1600 RON nu iti ajung pentru pachetul de tigari zilnic si gogoasa ce te linisteste atunci cand esti stresat sau nervos (am experimentat acest "regim" pe propria-mi piele, in timp ce lucram la un call-center in timpul verii). Multi si-ar pune intrebarea: "De ce iti pasa tie?". Imi pasa, deoarece societatea este asemeni unui sistem de calcul: daca o componenta nu merge la capacitate optima, in timp, se duce dracu' totul... Asa cum eu voi avea de raspuns in fata altor persoane si de oferit servicii de o calitate superioara, la randul meu voi avea pretentia ca cel pe care il platesc pentru un anumit produs sa isi faca treaba cum se cuvine. Dar, mai pot avea loc de cerinte in situatia prezentata anterior? Presupun ca nu.

Tipuri de ingineri

Din moment ce blog-ul se intituleaza "Jurnalul Inginerului Modern" (făcând referire la un jurnal de bord, asemeni căpitanilor de vas), m-am gândit că ar fi taman potrivit un articol despre tipurile de "ingineri" pe care le-am observat atât în cadrul Universităţii, cât şi în afara acesteia. Articolul în cauza este o satiră menită să aducă zâmbetul pe buze, aşadar sper să nu existe divergenţe dacă vă regăsiţi printre categoriile enunţate (este doar lumea văzută din prisma mea). Aşadar, dispunem de următoarea clasificare:

1) Inginerul anilor '70-'80 - poreclit adesea cu apelativul "Nea", mie personal mi se pare cel mai "fain" tip de inginer. Bătrân, călit în toate aspectele ingineriei (de la algebră booleană, până la circuite integrate analogice), acest inginer reprezintă modelul clasic pe care cu toţii îl ştim, iar totodată, îndrăgim. Simplu, modest, mereu pregătit cu o glumă şi înarmat cu o pildă din tinereţea sa plină de experienţă, inginerul anilor '80-'90 se face distins atât prin tricoul său caracteristic din material subţire, cu mânecă scurtă şi dunguliţe, cât şi prin privirea sa ce îţi inspiră încredere, căldură, siguranţă şi un mesaj de "Mie mi-a trecut ceasul, fiule, acum este rândul tău sa te ridici!". Domnul "Nea" este genul de inginer ce va avea întotdeauna asupra sa trei mari lucruri: un stilou pentru a se semna, un creion pentru a desena şi un tirbuşon... Un adevărat "hall of famer".

2) Inginerul "lup bătrân" - această specie se poate observa de la o poştă. Mereu îmbrăcat la costum, cravată, cu un zâmbet ce poate ascunde atât veşti bune cât şi proaste,  "lup bătrân" este un maestru al principiilor şi mecanismelor ştiinţifice din spatele  ingineriei atât veche, cât şi nouă. Este mereu în pas cu actualităţile şi descoperirile din domeniu, fiind dat în vileag de părul cărunt ce denota multe nopţi nedormite şi o carieră de invidiat (inginer şef al programării sistemelor de calcul pe cartelă ştanţată). Eu unul admir foarte mult acest tip de inginer, deoarece este un om aspru, uneori absurd (are totuşi o vârstă...), extrem de critic, însă totdeauna binevoitor în instruirea studentului spre a-i urma paşii.

3) Inginerul "faţă-lată" - unul dintre tipurile de ingineri care mă intrigă la culme. Tehnic vorbind, este "viitorul inginer", cel venit din provincie, care nu îşi poate vedea interesul şi sacrificiul părinţilor săi mai departe decât pot vedea eu fără ochelari (miopie, dioptrii de +3.0 la ochiul drept). Acest tip de inginer doreşte a termina facultatea, pentru a avea şi el o "pâinică" de mâncat (nimic rău în asta), însă nu poate vedea mai departe de ura faţă de profesori şi materia "împuţită şi inutilă" de îi este predată (nu ma întelegeţi greşit, şi eu am profesori de "o au promisă", iar totodată, o tonă de materii ce mi-au displăcut la vremea lor, însă acum le văd oarecum mica utilitate/contribuţie în formarea mea ca inginer). La sfarşitul zilei, inginerul "faţă-lată" nu este chiar un antagonist, dimpotrivă, va ajunge să aibă un locşor de muncă (sper), va rămâne cu amintiri frumoase (din punctul meu de vedere) din timpul studenţiei, însă nu va putea progresa spre a ajunge un "Nea" sau un "lup bătrân". Însă, nu pot judeca oamenii astfel... Fiecare alege ce îi face placere.

4) Inginerul "badger" - acest tip de inginer corporatist este foarte apropiat de cel al zilelor noastre, fiind unul dintre inginerii "tocilar" sau "faţă-lată" ce au prins un post bun şi nu se pot despărţi de badge-ul aferent acestuia. Îl poţi surprinde adesea în locuri publice, aglomerate, mergând ţanţoş cu ecusonul la gât de parcă ar fi cel puţin preşedinte. Nu mă intelegeţi greşit, şi eu dacă aş intra la Microsoft sau IBM, spre exemplu, nu m-aş da înlături de la orice oportunitate spre a mă lauda, însă nici ostentativ, mai ales într-o sală de curs plină cu studenţi ce dau examen, trăind sub ideea că am uitat de unde am plecat, sau la un seminar, cu tableta în mână, trecând studenţii absenţi pentru că vorbesc (încă o ai promisă de la noi, Vulpe, stai liniştit că nu te-am uitat!).

5) Inginerul "geniu" - acest tip de inginer nu înceteaza niciodată spre a mă uimi. Un om simplu, modest, ce prezintă o minte ageră şi "garnisită" cu un bagaj de cunoştiinţe excepţional. Poate asimila într-o zi cât alţii în cinci, iar totodată, poate găsi aplicabilitate pentru orice principiu. Este tipul de inginer făcut pentru o astfel de meserie, pentru care aş putea băga mâna în foc ca vă avea un viitor strălucit (nu la noi în ţară, evident). Am avut deosebita plăcere şi onoare spre a cunoaşte astfel de persoane şi pot spune că sunt oameni cu capul pe umeri, gusturi bune în muzica, simţul umorului dezvoltat şi o privire largă asupra vieţii, având o influenţă deosebită în formarea mea ca şi inginer. Pentru mai multe referinte, vă sfătuiesc să cercetaţi despre "Generaţia de aur a Electronicii". Vă mulţumesc! :)

6) Inginerul "pasionat" - una dintre speciile mele preferate (pot susţine faptul că şi eu unul am un oarecare astfel de instinct). Acest inginer sau "viitor inginer" este omul ce se intereseaza despre orice din domeniu, fiind un "jack of all trades, master of none", făcând o pasiune din cercetarea în domeniu (chiar recent am vizitat un bun prieten, alături de alt la fel de bun tovarăş, petrecând câteva ore pentru a ne uita peste revistele de electronică din anii '80, discutând scheme şi împărtăşind idei, experienţe... Un lucru cu o însemnătate ridicată pentru mine, de care nu se poate bucura toată lumea). "Pasionatul" îşi frământă mereu mintea cu câte o problemă, întorcând situaţia pe toate părţile sale. Este un vizionar al vremurile ce vor urma, încercând mereu să re-inventeze roata, mai bună şi mai perfectă. Tot respectul pentru asemenea oameni! 

Sper din toată inima faptul că v-a plăcut articolul meu şi că nu aţi pus la suflet glumele "nesărate" din cadrul acestuia. În opinia mea, un inginer are putin din fiecare categorie explicata anterior, iar totodata este precum un copăcel... Deţine caracteristicile atât a celor ce l-au sădit, cât şi a vecinilor săi din livadă. Un inginer trebuie să fie precum un briceag elveţian, pregătit pentru orice situaţie, însă totodată, adaptabil în orice circumstanţe. Trebuie să aibă o inclinaţie spre a cerceta şi a descoperi mereu lucruri noi, iar de asemenea, să nu înlocuiească niciodată ruşinea de a spune: "Nu ştiu" cu orgoliul... Un inginer trebuie să fie mereu cu capul pe umeri, optimist, plin de amintiri frumoase şi să nu lase viaţa personală să îi afecteze munca (dacă te droghezi în timpul liber, nu vii să pici studenţi sau să îţi baţi joc de programele pe care le faci, domnule Victor "Primul-nume-al-lui-Basarab"). Aş putea lungi discuţia ore în şir despre cum privesc eu un inginer al zilelor noastre, însş consider că nu îşi are rostul în cadrul acestui articol. Poate într-unul viitor. Până atunci, aştept opiniile dumneavoastră, iar totodată, vă doresc o seară bună în continuare! :)

Cărţi de joc la preţ de cunoaştere

Viaţa poate fi privită în diferite moduri, însă de cele mai multe ori, îmi place să o asemăn cu un joc. Nu mă refer la unul clasic pe calculator, cu grafică şi online, ci mai mult la un joc ce implică strategie, determinare şi un gram de noroc (asemeni celui de cărţi). Astfel, ieri pe la 5:00 dimineaţa, când m-am întins în pat după un lung maraton de învăţat la "Prelucrarea Imaginilor", alături de primul gând ca ar trebui să arunc pătura din pat pentru că nu am loc de ea, mi-am amintit de "vremurile bune" în care stăteam cu prietenii la cantina facultăţii, împărţind un pet de bere şi jucând de la Poker şi Rent, până la Hearts sau 101. Astfel, am putut crea în minte un joculeţ asemeni poker-ului, ce implică un pachet de cărţi prestabilit şi o minte agera, burduşită cu idei înşelătoare, iar totodată, şi de bună credinţă. Nu am reuşit încă să pun cap la cap toate detaliile, însă un nume provizoriu ar putea fi "Joc de Cărţi" (clar, scurt şi cuprinzător), cuprinzând o sumedenie de cărţi şi reguli (pot spune, oarecum, că îl "practic" de ceva vreme, iar uşor-uşor ajunge sa fie jocul meu preferat... dar, al cui nu este uneori?).

În primul rând, acest joc nu se practică niciodată cu prietenii, ci doar cu străinii. Imaginaţi-vă o încăpere atât de imensă încât pereţii nu pot fi zăriţi, ci doar mesele aliniate tacticos precum termenii unei matrice, ce se lungesc pe linii şi coloane interminabile. O masă poate susţine maxim cinci jucători (numărul preferat al studentului), fiecare dintre aceştia fiind obligaţi să poarte o mască după bunul plac (fie că este intimidantă, vesela sau sobră, fiecare are obligaţia şi libertatea de a alege).

Dupa ce te-ai aşezat la una dintre mese (presupunem că eşti ultimul jucător necesar), jocul poate începe. Fiecare dintre oameni aleg cinci cărţi din pachetul propriu şi le pun cu faţa în jos, în dreptul lor (doar ei ştiind conţinutul acestora). Pe parcursul jocului, fiecare dintre participanţi trage câte o carte dintr-un pachet pus la mijloc, obţinut din amestecarea a jumatate din pachetele de la masa respectivă. Toţi jucătorii se afla sub un jurământ faţă de regulile jocului, iar astfel vom considera faptul că aceştia le vor respecta cu stricteţe. Ambele mâini trebuie să fie permanent pe masă, antebraţele fiind la vedere (voi explica ulterior de ce). Participanţii pot crea alianţe ascunse. Astfel, la fiecare tură, un jucător poate executa fie una dintre cele cinci cărţi ale sale, sau poate trage o o alta din pachetul de jos, fiind obligat să o joace pe aceea. După ce sunt jucate, cărţile sunt aruncate într-un morman alăturat, acestea devenind opace, neputând fi citite de către alţi jucători (numărul actual al căţilor existente fiind necunoscut, efectele acestora nu pot fi recunoscute de către toţi participanţii). Scopul jocului este a-ţi face adversarul să renunte, fie punându-l într-o pozitie tipică de "şah-mat", or să îl faci a-si termina cărţile din pachetul propriu (jumatatea ce a ramas dupa amestecare). Esenţial, trebuie să rămâi singurul de la masă.

Cărţile pot avea diverse efecte atunci când sunt jucate, atât asupra jucătorului, cât şi a celorlalţi, având astfel o consecinţă ascunsă sau vizibilă tuturor. Îmi este dificil a-mi ilustra imaginaţia pe hârtie, astfel voi da exemplu în continuare de câteva cârţi specifice jocului:

1) "Cartea prostului": Prezintă efect parţial ascuns, permiţând jucătorului să se prefacă în anumite situaţii. De pildă, nu îşi poate da seama ce ar trebui să joace, încercând să comunice cu ceilalţi jucători pentru a afla informaţii cu privire la strategia lor, aceştia fiind obligaţi să raspundă oarecum (pot minţii, însă un răspuns este necesar). Frumuseţea acestei cărţi consta în faptul că poate fi utilizată împotriva celor ce prezintă un scop similar cu al tău, însş fiind precum o sabie cu două tăişuri, prezintă şi un deficit în faptul că îţi poti divulga singur slăbiciunile, sau ceilalţi jucători pot începe să te priveasca asemeni unui "bufon".

2) "Cartea înşelăciunii": Ideea de bază constă în faptul că, după folosirea acesteia, viitoarea carte trasă din pachet poate rămâne în mâna jucătorului, spre a fi păstrata drept a-VI-a carte pe care o are la dispoziţie. Cotul nu trebuie să fie ridicat de pe masă, iar astfel, ceilalti participanţi vor încerca să păcălească jucatorul în cauză spre a-i vedea cartea. Dacă se ajunge în situaţia utilizării consecutive a acestei cărţi, jucatorul va fi eliminat din joc, deoarece va avea ambele mâini ocupate, fiecare cu câte o carte, ulterior neputând executa nicio alta acţiune (lăcomia, bat-o vina!).

3) "Cartea ciclopului": Efect vizibil, astfel încât, obligă toţi jucătorii, timp de trei mâini, să îşi dezvăluie cele cinci cărţi ascunse (inclusiv a-VI-a, daca discutăm despre utilizarea celei menţionate anterior). Astfel, participantul poate încerca să deduca ce strategii şi gânduri ascund ceilalţi, însă totodată, şi cărţile sale sunt dezvaluite parţial, timp de o mână.

4) "Cartea reciprocităţii": Jucatorului i se permite să facă schimb de o carte, dintre cele cinci prestabilite, cu un alt participant, însă nu aleator. Respectivul trebuie sa fie o persoană ce a fost, sau va urma, să fie aleasă într-o alianţă, provizorie sau permanentă.

5) "Cartea luminii": Conţine efect vizibil, jucătorul ce o utilizeaza alegând a pune într-o lumină bună, sau proastă, un alt jucător, astfel obligând majoritatea efectelor benefice sau maliţioase să fie direcţionate către acesta, ulterior obligându-l să piardă jocul, sau să rămână în cadrul acestuia. Cartea nu poate fi folosită asupra jucatorului ce o utilizează.

Momentan, doar aceste cărţi am putut născoci, ulterior reuşind să adorm. După terminarea jocului, participantul ce a ramas singur la masă poate avea mai multe opţiuni, printre care: acesta poate rămâne pe loc, aşteptând alţi jucători să se aşeze la masa unde este "învingător" (deşi, poate dura o  bună bucată de vreme), sau poate alege să se alature alteia, însă sub condiţia de a-şi lăsa jumatatea pachetului pe masa. În ambele cazuri, respectivul campion este marcat cu un semn distinctiv pe antebraţ, ce va semnala altor jucători "victoria" sa în faţa altora.

Presupun ca, aţi realizat oarecum faptul că, nu vorbim aici despre un simplu joc de cărţi situat pe tărâmul fanteziei, iar totodată, de ce uneori cu toţii alegem să îl jucăm, deşi ştiind că rezultatul dedicării acestuia poate aduce drept răsplata singurătate sau înstrăinare...

Teorema cărămizii româneşti

Totul a început pe data de 31 decembrie, la amiază, pe când o bună prietenă mi-a trimis melodia "Cântă Cucu' ", interpretată de către ADDA, pe messenger. Iniţial, am crezut că este o piesă făcută cu scopul de a amuza publicul, o parodie cu bune intenţii, însă după ce am ascultat-o mai bine de 1 minut, mi-am dat seama că este chiar ok. Rectific, este o piesa super în regulă, ce sună destul de fain. Gusturile nu se discută, în principiu (mai ales cele muzicale), însă putem observa incercarea ADDEI de a realiza ceva nou şi "tineresc" dintr-o melodie populară binecunoscută oricărui român. Gândindu-mă la treaba asta, imediat am simţit "vibe-ul" negativ din secţiunea de comentarii. Într-adevăr, foarte mulţi oameni îmi împărtăşeau părerea, însă existau şi păreri în contradictoriu, prezentate într-un mod clasic de român îndoctrinat de vremurile comuniste...

Nu vreau sa jignesc pe nimeni, îmi pare rău, deoarece ştiu că nu aşa mă voi face ascultat (a se observa faptul că nu am folosit "auzit"), însă niciodată nu voi putea înţelege un astfel de raţionament. Haideţi să începem "de jos".

Ce înţelegem prin "tradiţii"? De obicei, o datină, un obicei sau o tradiţie este păstrata datorită formei sale ce evidenţiază caracteristicile unui popor, în timp ce onoreaza memoria strămoşilor noştri. Daţi-mi voie să vă mărturisesc faptul că, din păcate, eu nu am rude în provincie, iar astfel nu m-am putut bucura de obiceiurile străbune, însă le-am văzut la televizor, prietenii din afara Bucureştiului mi-au povestit cu lux de amănunte despre ele, întrucât nu pot spune că sunt total străin conceptului. Pot afirma faptul că îmi plac porturile româneşti, dansurile populare, vasele de lut şi multe alte elemente ce ţin de "tradiţia românească", însă recunosc, nu sunt obsedat dupa ele. Am doza de respect necesară faţă de acestea, în limita bunului simţ şi al raţiunii mele de om crescut la oraş. Poate dacă le-aş fi experimentat de mic, le-aş fi îndrăgit mai mult.

Revenind la piesa ADDEI şi comentariile maliţioase aferente acesteia... Mi se pare în regulă să ne conservăm tradiţiile, însă nu văd unde este problema în a încerca să progresăm? În exemplul nostru, ADDA nu şi-a bătut joc în niciun mod de muzica tradiţional românească, originalul fiind încă "intact" şi putând fi ascultat la orice moment. Nu voi putea înţelege niciodată de ce unii oameni pot avea un caracter de: "Este cărămida noastră, românească! Mândrie, mândrie! Las-o aşa cum este!". Daca ai avea o cărămidă, ce arată cum este poporul tău la rădăcini (şi de pe urma căreia nu ştim să beneficiem pe deplin), de ce nu încerci a face o "copie" a acesteia, sub ideea reinventării (timpurile se modifică...). Nu spun că ar trebui să ne batem joc de tradiţii, nici pe departe, însă mă uimeşte cum oamenii în general (şi eu uneori, nimeni nu este privat de aşa ceva la un moment dat) tind să nu le pese de cărămida pe care o au, decât atunci când cineva vor să le-o fure de sub nas sau încearcă să o schimbe în vreun fel (ce-i drept, nici nu îi poţi învinovăţii dupa atâtea schimbări în ultimii douazeci de ani, însă vom elimina din start acest factor, pentru a ne putea concentra doar asupra unei discuţii pur ipotetice, încercând a nu  pierde ideea esenţiala începută anterior).

Nu ştiu dacă sunt suficient de clar în explicaţii, însă vă pot oferi un alt exemplu mai elocvent, ce ilustrează "teorema cărămizii româneşti" mai bine. Luaţi de pildă, sărbătoarea de "Halloween" (nu mi-a trecut altceva prin cap). Există trei variante: îţi place, eşti indiferent sau nu îţi place. Majoritatea oamenilor căreia nu îi place, însă, au un singur argument: "Este luată de la americani!". De acord cu dumneavoastră, însă unde este problema în a avea o sărbătoare ce implică costumaţii şi petreceri, fapt care îi bucură atât pe cei mici, cât şi pe adulţi (cui nu-i plac petrecerile atunci când ai bani?)? Răspunsul primit: "Păi, este de la americani, pentru că am luat totul de la ei, iar astfel ne pierdem originalitatea!". Nu, nu am luat totul de la straini, iar originalitatea poporului român nu stă intr-o simplă sărbătoare. Ţin să precizez faptul că aceste linii de dialog nu ilustrează conversaţia mea cu o persoana anume şi nici nu face referire la vreuna, fiind doar reprezentarea unei colecţii de idei culese de la mai mulţi oameni. Aşadar, vă rog să nu vă simţiţi ofensaţi în niciun fel, îmi cer scuze. Ideea este că, românul preferă să păstreze cărămida lui de ani grei, nu să o valorifice sau ceva... Doar să o ţină acolo şi să se complacă în situaţia actuală. Dacă românului nu îi place Halloween-ul, de ce nu ar promova aspectele tradiţiilor româneşti, aducându-le la un nivel ce poate atrage toate vârstele, într-un mod frecvent (ăsta ar fi scopul, din moment ce respectiva cărămidă este atât de bine "apăratâ", nu?). Pentru că românul este orgolios... "De ce sa luăm de la alţii ceva ce este posibil să ne placă sau poate fi benefic? Noi avem cărămida noastră, aia este valoarea noastră! De ce să încercăm a progresa şi să ne reinventăm? De ce să împrumutăm de la alţii? Am fi curvele lor dacă am face asta! Ne-am pierde originalitatea!"... Asta aud eu când văd oameni ce se bat cu cărămida în piept, stând pe post de impediment în calea progresului şi a deschiderii în gândire.

Soluţia? Kind of a grey area... Pe de o parte nu trebuie să uităm datinile cu pricina, însă totodată trebuie să încercăm o gândire pozitivă asupra lucrurilor. Dacă stăm să ne gândim, şi să decojim structura argumentelor menţionate anterior, logica de la baza acestora este aproape la fel de absurdă precum: "Asculţi rock? Eşti satanist!" (sună penibil oarecum, nu?). Poate sunt eu cam dur în exprimare, îmi pare rău, însa aşa văd eu lucrurile. Sper ca acest ultim paragraf să poată a se ridica la nivelul aşteptărilor pe care le-aţi avea din partea unei concluzii finale, ce reflecta ideile dezbătute anterior. Pâna data viitoare, vă doresc seară bună!

Înapoi la golf şase (engl.)

Îmi amintesc şi acum, cu nostalgie, de primul meu blog pe care l-am avut în timpul liceului (perioada "clasa aXIa-clasa aXIIa"), ce s-a dovedit a fi o experienţă interesantă, şi totodată, utilă. Îmi face placere să scriu, însă nu pot spune că m-am priceput vreodată cu adevărat... Primul şi al doilea blog am fost nevoit să le închid deoarece nu am mai avut timp pentru a mă ocupa de ele, însă recent mi-a revenit "pofta" de a scrie şi m-am decis că aş putea din când în când să arunc două-trei litere în stânga şi în dreapta. Nu m-am putut decide asupra unui subiect anume (nici acum nu ştiu exact despre ce ar putea fi prima postare), însă ulterior am prins curaj şi m-am mobilizat, văzând blog-urile tovarăşilor mei. Mi-am dat seama că ei scriu pentru sieşi, iar asta voi încerca şi eu să fac în mare parte. Pot spune că duc o viaţă destul de stresantă (nu am neajunsuri materiale, am cât îmi este necesar), astfel m-am gândit că un blog mi-ar servi bine drept "terapie", un loc în care pot dezbate idei alături de alţii şi a-mi exersa mecanismul gândirii.

Drept explicaţie pentru titlul blog-ului, ingineria reprezintă domeniul în cadrul căruia activez (urmând în mai puţin de 6 luni să îmi obţin licenţa, sper), totodată fiind o pasiune. Majoritatea oamenilor din ETTI (Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei) tratează cantitatea insurmontabilă de informaţie predată precum o modalitate de a promova materia (ceea ce fac şi eu uneori, recunosc, datorită profesorilor absurzi sau a materiei în cauză, ce îmi displace), însă mereu am preferat să rămân cu ceva, să cercetez singur, să descopar şi (cel mai mult) să aplic modalitatea de gândire a unui inginer şi în viaţa de zi cu zi, să rămân din anii de studenţie cu ceva mai mult decât ecuaţii şi formule (sper să se observe acest lucru în articolele viitoare).

Sincer să fiu, nu ştiu despre ce ar trebui sa fie prima postare... Nu am o idee generală asupra tematicii în cauza deoarece va fi un amalgam de subiecte  (ca shaorma, "cu de toate") pe care le vom discuta în adâncime şi din diferite perspective. Îmi este dificil să scriu "la liber", fără un scop anume, iar drept articol iniţial nu cred ca s-ar potrivi o auto-descriere (prietenii mă cunosc prea bine, iar pentru ceilalţi mi-aş răci gura degeaba deoarece "caracterul se arată, nu se spune"). Aşadar, nu aş dori nicio părere din partea dumneavoastră ca şi cititori, acesta fiind doar o postare de "proba", însă sper că vă voi ţine captivaţi în cele ce vor urma. O seară bună!

N.B.= Titlul acestei postări este un joc de cuvinte (mereu mi-a placut să "mă joc" de-a detectivul). Sper să vă daţi seama despre ce este vorba! Puteti posta raspunsul in comentarii :)